Despre mine

Fotografia mea
Bucuresti, Romania
I am what I shoot.

luni, 24 mai 2010

Mi s-a arătat cel mai frumos înger


Mi s-a arătat  cel mai frumos înger pe care-l puteam  vedea  în toată viaţa mea.Acelaşi păr negru,aceiaşi ochi familiari cu abisul  care te făceau să simţi că eşti pierdut într-un labirint fără ieşire şi acelaşi zâmbet angelic.
Am încercat să zic ceva, dar corzile mele vocale erau înmărmurite.Oare visam? Pentru că am început să comunicăm telepatic.

„Totul va fi bine!” , un zâmbet prelung îi poseda acel ten alb inuman.
 „Dacă tu spui, atunci mă încred în tine.”

Noaptea se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidră fără fund.El stătea acolo nemişcat asemeni îngerilor de lângă galeria regilor a catedralei Notre-Dame.Dar era diferit.Faţă de acei îngeri împietriţi, el putea lumina acele încăperi întunecoase şi arăta farmecul acelor arcade gotice.Dădea strălucirea marilor rozete...

„De ce mă priveşti aşa?”

Nici nu am băgat de seamă că, în timp ce mă imaginam în acel sanctuar nepătat de secole, el  se uita la luminile micului nostru Paris lângă cea mai apropiată fereastră de patul meu.
Încercam să demonstrez subconştientului meu că eşti real şi că eşti chiar aici lângă mine.De ce?... te deranjează?
„Chiar deloc.”, chicoti. „Eşti o ciudi...”
„O ce?!”
„O ciudată,mă!
 „Ştii...mă bucur că eşti lângă mine.”
„Şi eu...”, un zâmbet sincer se prelinse pe faţa lui perfectă, încât mi se cutremura până şi cea mai neînsemnată celulă din organism.
„Îmi aduci aminte de un frumos personaj dintr-o carte.Dar ştii care sunt cele 2 diferenţe dintre voi?”
„Citeşti prea mult...spune.Mă bucur să vezi în mine lucruri ciudate şi să le mărturiseşti.”
„Diferenţele sunt că el era blond, iar tu brunet şi mai e una...”
„Huh...uimeşte-mă!”
„Eşti mai perfect ca el...” ,privirea mea se lăsă jos, cu toate că mă apăsa un somn imposibil, dar rezistam.El îmi dădea energie, cel puţin asta simţeam.
„Şi cine e el?”
Tocmai asta aşteptam.Să-i stârnesc curiozitatea.Era aşa...mai curios din fire.
„Dorian Gray.”,i-am spus.
„Păi de la mine a învăţat!”

Râsete şi chicoteli se învârteau în capul meu.Mă gândeam dacă a încetat acea convorbire telepatică. Şi tot stăteam şi îl analizam. Era întotdeauna la fel. Aceleaşi trăsături, aceleaşi gesturi ... Era o statuie vie.Era cea mai frumoasă statuie.Era unica!
Nici n-am băgat de seamă când am adormit.Dar am adormit cu impresia şi sentimentul că nu va mai fi acolo când mă voi trezi; şi chiar aşa a fost...
A fost o noapte lungă.Visurile pentru mine nu mai existau.Exista decât un abis care îmi făcea legătura cu un spaţiu ireal unde nu există timp, nu există materie, nu există nimic.Decât chinul eternităţii.
M-am trezit , însă nu cutezam să deschid ochii.În mine păştea o frică .Acea frică de a deschide ochii şi de a vedea că îngerul meu a dispărut.Totuşi frica nu este decât un mod de a-ţi pune lacăt la uşă să poţi scăpa de colindători iarna,primăvara şi toamna de serviciu şi vara de razele ultraviolete.

Fragment, Jurnal adolescentin